Reunificarea Moldovei cu România – implicații directe pentru Armata Națională

 Introducere. De ce este relevant subiectul pentru militari?

 Pentru militarii Armatei Naționale, tema reunirii Republicii Moldova cu România nu este una abstractă sau pur politică, ci una cu implicații directe asupra misiunii fundamentale a instituției militare: apărarea statului, a populației și a ordinii constituționale. În actualul context de securitate regională, marcat de conflicte armate convenționale, război hibrid și presiuni geopolitice constante asupra statelor vulnerabile, opțiunile strategice ale statului se reflectă nemijlocit asupra militarului – asupra siguranței sale, asupra cadrului legal în care își exercită atribuțiile și asupra șanselor reale de succes în cazul unui conflict.

Reunirea vizează, în mod direct, securitatea personală și colectivă a militarilor, întrucât ar presupune integrarea într-un sistem de apărare mult mai robust, cu garanții de securitate extinse, standarde operaționale NATO și mecanisme clare de descurajare a agresiunilor externe. Pentru militar, aceasta înseamnă reducerea riscului de a fi angajat într-un conflict asimetric sau disproporționat, fără sprijin strategic suficient, fără aliați și fără capacități adecvate de reacție.

De asemenea, subiectul are legătură directă cu capacitatea reală de apărare a statului. Armata Națională acționează în prezent într-un cadru de resurse limitate, cu un potențial militar inferior amenințărilor regionale majore. Reunirea ar presupune acces la un sistem integrat de planificare a apărării, la infrastructură militară modernă, la lanțuri logistice consolidate și la un complex militar-industrial funcțional. Pentru militar, aceasta nu este o chestiune teoretică, ci una care determină eficiența reală pe câmpul de luptă și șansele de supraviețuire în misiune.

Un alt aspect esențial îl constituie statutul profesional al militarului. Reunirea ar implica armonizarea statutului juridic, social și salarial al militarilor cu cel al Armatei Române, ceea ce ar conduce la un cadru mai predictibil de carieră, protecție socială sporită, pensii militare funcționale și respectarea deplină a principiului „statului care își protejează apărătorii”. Pentru corpul militar, statutul nu este un privilegiu, ci o condiție a loialității, disciplinei și profesionalismului.

Totodată, reunirea deschide perspective reale de carieră, dotare și instruire, prin acces la academii militare performante, exerciții multinaționale, doctrine moderne și programe de formare continuă compatibile cu standardele occidentale. Militarul nu ar mai fi limitat la un sistem închis și subfinanțat, ci ar deveni parte a unei structuri militare integrate european și euroatlantic, cu posibilități reale de specializare și avansare profesională.

Nu în ultimul rând, tema reunirii este relevantă prin prisma riscului de a fi implicați într-un conflict fără garanții de securitate. Istoria recentă a Republicii Moldova demonstrează că neutralitatea constituțională nu oferă automat protecție în fața agresiunilor externe. Pentru militar, aceasta se traduce prin posibilitatea reală de a fi trimis să apere statul în condiții de inferioritate strategică, fără garanții colective de apărare și fără sprijin aliat. Reunirea ar schimba fundamental acest calcul de risc, mutând responsabilitatea apărării într-un cadru de securitate colectivă.

În acest context, articolul abordează reunirea exclusiv din perspectiva interesului militar-profesional, a securității naționale și a dreptului constituțional, evitând deliberat retorica politică sau ideologică. Analiza urmărește să ofere militarilor o înțelegere lucidă a implicațiilor strategice ale reunirii, ca opțiune de securitate și supraviețuire instituțională, nu ca proiect simbolic sau emoțional.

 

1. Suveranitatea aparține poporului – bază a misiunii militare

 

Articolul 2 din Constituția Republicii Moldova consacră principiul fundamental al suveranității populare, stabilind fără echivoc că „suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova”. Acest principiu nu are un caracter declarativ, ci reprezintă temelia întregii ordini constituționale, inclusiv a sistemului de apărare națională. Militarul, prin jurământul depus, se angajează să apere poporul, independența, suveranitatea și ordinea constituțională, nu o anumită formulă administrativ-teritorială sau o configurație geopolitică considerată, în mod eronat, imuabilă.

Din perspectivă constituțională, statul este expresia juridico-politică a voinței poporului. Atunci când poporul, în exercițiul suveranității sale, decide în mod liber și democratic o schimbare fundamentală – inclusiv reunirea cu un alt stat – această decizie devine parte a ordinii constituționale. În asemenea circumstanțe, loialitatea militarului față de Constituție se manifestă prin respectarea și protejarea voinței suverane a poporului, nu prin opoziție față de aceasta.

            Implicații directe pentru militari:

1.     O decizie de reunire adoptată prin referendum național, organizat conform normelor constituționale și legale, este pe deplin legitimă și obligatorie pentru toate autoritățile statului, inclusiv pentru instituția militară;

2.     Militarul nu își încalcă jurământul prin susținerea sau acceptarea unei decizii suverane a poporului, întrucât jurământul vizează apărarea ordinii constituționale, iar nu conservarea unei forme statale împotriva voinței populare;

3.     Apărarea voinței populare exprimate democratic face parte integrantă din misiunea constituțională a armatei și din rolul său de garant al stabilității și continuității legale a statului.

 

Exemplu relevant:

În procesul reunificării Germaniei (1990), militarii Bundeswehr au rămas fideli jurământului lor față de popor și Constituție, adaptându-se unei noi realități statale fără a considera reunificarea drept o încălcare a ordinii constituționale. Cazul german demonstrează că armata profesionistă apără voința suverană a națiunii, chiar și atunci când aceasta conduce la transformări profunde ale statului.

 

2. Independența ca reacție la ocupație, nu ca finalitate strategică

 

Declarația de Independență a Republicii Moldova (27 august 1991) este, în esență, un act de ruptură juridico-politică față de un regim de ocupație, nu un document de proiectare strategică a unui stat viabil din punct de vedere militar. Condamnarea explicită a Pactului Ribbentrop–Molotov și a consecințelor sale demonstrează că actul fondator urmărea restabilirea unei dreptăți istorice și ieșirea dintr-un sistem imperial aflat în colaps, nu consacrarea unei statalități separate ca valoare supremă și ireversibilă. Independența a fost, astfel, o soluție de avarie istorică, determinată de conjunctura geopolitică din 1991, nu rezultatul unui proces de construcție strategică pe termen lung.

Din perspectivă militară, această realitate are consecințe directe și cuantificabile:

1.   Independența nu a fost dublată de o capacitate reală de apărare. Statul nou-format nu a moștenit o arhitectură defensivă funcțională, nici o doctrină militară adaptată riscurilor regionale. Lipsa unei viziuni strategice coerente a plasat securitatea națională într-o zonă de improvizație permanentă.

2.   Armata Națională s-a constituit fără resurse strategice suficiente, atât în plan material (armament, infrastructură, logistică), cât și în plan instituțional (lanțuri de comandă consolidate, școli doctrinare proprii, industrie de apărare). În absența acestor elemente, armata a fost obligată să funcționeze preponderent ca structură simbolică de statalitate, nu ca instrument credibil de descurajare.

3.   Neutralitatea constituțională nu a fost recunoscută și nici garantată internațional, ceea ce a transformat-o dintr-un concept de securitate într-o vulnerabilitate strategică. Fără garanții externe, fără alianțe militare și fără capacități interne solide, neutralitatea a rămas declarativă, expunând statul și militarii săi riscului de a fi implicați într-un conflict fără mecanisme reale de protecție colectivă.

În concluzie, pentru corpul militar, Independența din 1991 trebuie analizată nu ca un punct final al evoluției statului, ci ca un moment de tranziție incomplet, care a lăsat nerezolvate problemele fundamentale ale securității naționale. Această realitate obligă la o reevaluare lucidă a opțiunilor strategice, exclusiv prin prisma interesului militar-profesional și a supraviețuirii statului în mediul de securitate actual.

 

3. Neutralitatea nu oferă protecție militară

 

Articolul 11 din Constituția Republicii Moldova proclamă neutralitatea permanentă a statului. Din perspectivă strict militară și operațională, acest statut nu generează garanții reale de securitate, nici mecanisme concrete de apărare colectivă. Neutralitatea are valoare juridico-declarativă, dar nu produce efecte disuasive în fața unui agresor care nu o recunoaște și nu este constrâns de norme de drept internațional.

Realități operaționale:

1.  Neutralitatea nu este recunoscută de Federația Rusă. Statutul de neutralitate al Republicii Moldova nu este garantat printr-un tratat internațional multilateral și nu este acceptat de actorul militar care reprezintă principala amenințare la securitatea națională. Federația Rusă a demonstrat, prin acțiuni concrete, că ignoră statutul constituțional al RM, menținând o prezență militară ilegală pe teritoriul său și folosind forța militară ca instrument de politică externă în spațiul post-sovietic. Din punct de vedere militar, o neutralitate nerecunoscută de potențialul agresor este inoperantă.

2.  Staționarea ilegală a trupelor ruse pe teritoriul RM anulează neutralitatea de facto. Prezența Grupului Operativ al Trupelor Ruse în regiunea transnistreană reprezintă o încălcare directă a neutralității proclamate. Un stat cu trupe străine neautorizate pe teritoriul său nu poate fi considerat neutru în sens militar. Această realitate creează un dezechilibru strategic major, limitează libertatea de acțiune a conducerii politico-militare și transformă neutralitatea într-un argument pur formal, lipsit de valoare defensivă.

3. Republica Moldova nu dispune de capacități autonome de descurajare. Neutralitatea funcțională este posibilă doar în cazul statelor care dispun de forțe armate puternice, bine dotate, capabile să impună costuri inacceptabile unui potențial agresor (ex.: Elveția, Suedia înainte de aderarea la NATO). Republica Moldova nu are capacități aeriene, antiaeriene, antirachetă și nici forțe terestre suficient de robuste pentru a descuraja o agresiune militară convențională. În lipsa unor alianțe militare sau garanții externe, neutralitatea devine sinonimă cu vulnerabilitatea.

4. Neutralitatea nu activează niciun mecanism de apărare colectivă. Spre deosebire de statele membre ale alianțelor militare, Republica Moldova nu beneficiază de clauze de apărare reciprocă, planificare comună, interoperabilitate sau sprijin automat în caz de agresiune. În scenariul unui conflict armat, Armata Națională ar acționa singură, fără sprijin extern garantat, ceea ce reduce drastic capacitatea de rezistență pe termen mediu și lung.

 

Exemplu relevant: Ucraina a avut un statut de stat nealiniat și, de facto, neutru până în anul 2014. Lipsa garanțiilor de securitate, combinată cu insuficiența capacităților de descurajare și cu ignorarea dreptului internațional de către Federația Rusă, a condus la pierderea Crimeii și la declanșarea conflictului din Donbas. Acest precedent demonstrează clar că neutralitatea, în absența garanțiilor militare reale, nu protejează statul, teritoriul și populația.

 Concluzie militară: Neutralitatea constituțională a Republicii Moldova nu funcționează ca instrument de securitate, ci ca o constrângere strategică majoră. În condițiile actuale, ea limitează opțiunile de apărare, descurajare și cooperare militară, fără a oferi protecție efectivă împotriva amenințărilor reale.

 

4. Integrarea într-un sistem de apărare real (NATO)

 

Prin reunire, teritoriul actual al Republicii Moldova ar deveni parte integrantă a statului român, membru cu drepturi depline al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Această schimbare ar produce un salt calitativ fundamental în arhitectura de securitate, trecând de la un statut de vulnerabilitate strategică și neutralitate neacoperită de garanții reale, la apartenența deplină la un sistem colectiv de apărare testat, funcțional și operaționalizat.

Pentru militari, acest fapt nu reprezintă o noțiune abstractă, ci o garanție concretă a supraviețuirii statului, a protecției teritoriului și a securității personale în cazul unei agresiuni externe.

 

Beneficii directe pentru militari:

1.     Garanții de securitate oferite de Articolul 5 NATO Articolul 5 al Tratatului NATO stipulează clar că un atac armat împotriva unui stat membru este considerat un atac împotriva tuturor. Aceasta înseamnă că orice agresiune asupra teritoriului ar activa automat mecanismele colective de apărare, inclusiv sprijin militar, logistic, aerian, naval și informațional din partea celor mai puternice armate ale lumii. Pentru militar, acest lucru se traduce prin faptul că nu ar mai apăra singur statul, ci ar acționa integrat într-o coaliție militară solidă, cu planuri de apărare preexistente și capacități superioare.

2.     Eliminarea riscului de conflict unilateral și a izolării strategice În afara unui sistem de securitate colectivă, Republica Moldova riscă să fie atrasă într-un conflict în care ar fi nevoită să acționeze singură, cu resurse limitate și fără garanții externe de intervenție. Reunirea ar elimina această vulnerabilitate structurală, deoarece orice scenariu de agresiune ar fi tratat ca o problemă de securitate regională și aliată, nu ca o criză locală ignorabilă. Pentru militari, aceasta înseamnă reducerea drastică a riscului de sacrificiu disproporționat și a pierderilor inutile cauzate de lipsa sprijinului extern.

3.     Descurajare credibilă a agresiunii NATO funcționează nu doar ca mecanism de reacție, ci mai ales ca instrument de descurajare. Prezența implicită a capacităților NATO – forțe de reacție rapidă, sisteme de apărare antiaeriană, supraveghere strategică și interoperabilitate militară – crește costurile oricărei tentative de agresiune până la un nivel inacceptabil pentru potențialul agresor. Pentru militari, acest lucru înseamnă că probabilitatea reală de a fi trimiși într-un război scade semnificativ, deoarece războiul devine puțin probabil să înceapă.

 

Exemple relevante din spațiul european:

– Statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), deși mici ca dimensiune și populație, beneficiază de protecție NATO deplină, inclusiv prezență aliată permanentă și planuri de apărare clar definite;

– Polonia, stat aflat în proximitatea directă a unor zone de risc, și-a consolidat securitatea națională prin integrarea completă în structurile NATO, devenind un pilon regional de stabilitate;

– România, ca stat membru NATO, oferă un exemplu clar de creștere a securității, modernizare militară și protecție strategică garantată, inclusiv prin prezența forțelor aliate pe teritoriul său.

În concluzie, reunirea nu ar reprezenta doar o opțiune politică, ci o soluție strategică de securitate colectivă, care ar transforma radical condițiile în care militarii își îndeplinesc misiunea: de la apărare solitară și incertă, la protecție aliată, descurajare credibilă și stabilitate pe termen lung.

 

5. Integrarea personalului militar

 

Integrarea personalului Armatei Naționale într-o structură militară comună nu ar însemna desființarea corpului militar existent, ci o absorbție instituțională graduală, reglementată juridic și etapizată operațional. Experiența statelor care au trecut prin procese similare demonstrează că obiectivul principal nu este eliminarea resursei umane, ci valorificarea competenței profesionale acumulate și creșterea interoperabilității.

Concret, acest proces ar include:

1. Recunoașterea gradelor militare și a stagiului de serviciu Gradele, funcțiile și vechimea în serviciul militar ar fi recunoscute prin mecanisme de echivalare, pe baza standardelor comune. Stagiul militar acumulat ar fi menținut integral, cu efecte directe asupra:

 – salarizării;

 – drepturilor de pensie;

 – accesului la funcții superioare;

 – continuității carierei militare.

Această abordare elimină riscul degradării profesionale sau al pierderii statutului dobândit.

2. Acces extins la instruire și formare conform standardelor NATO Militarii integrați ar beneficia de acces la:       

– cursuri de perfecționare NATO;

– academii și centre de instruire occidentale; – exerciții multinaționale;

– specializări moderne (comandă-control, cyber, intelligence, logistică, medicină militară).

Acest fapt ar conduce la creșterea competenței profesionale, a disciplinei operaționale și a capacității reale de luptă, reducând decalajele doctrinare și tehnologice existente.

3. Creșterea salariilor, beneficiilor sociale și a protecției profesionale Integrarea într-un sistem militar mai bine finanțat ar genera:

 – salarii semnificativ mai mari;

 – pachete sociale extinse (asistență medicală, locuință, compensații);

 – stabilitate financiară pentru militari și familiile acestora; – creșterea atractivității carierei militare pe termen lung.

Din perspectivă instituțională, acest lucru reduce migrația cadrelor și deficitul de personal calificat.

 

Exemplu relevant: integrarea NVA (Armata Populară Națională a RDG) în Bundeswehr După reunificarea Germaniei, personalul NVA nu a fost desființat arbitrar. Integrarea s-a realizat prin:

 – evaluări profesionale individuale;

– echivalarea gradelor; – reconversie și instruire doctrinară;

 – păstrarea specialiștilor esențiali. Rezultatul a fost consolidarea Bundeswehr și absorbția unui capital uman valoros, în condiții de securitate juridică și profesională.

Prin urmare, integrarea militarilor Armatei Naționale ar reprezenta o oportunitate de dezvoltare profesională și de consolidare a securității, nu o amenințare la adresa carierei militare sau a identității profesionale a cadrelor.

 

6. Diferența de capabilități militare

 

Armata Națională a Republicii Moldova se confruntă, în mod obiectiv, cu limitări structurale determinate de dimensiunea redusă a bugetului de apărare, de lipsa unei industrii naționale de apărare și de statutul constituțional de neutralitate, care restrânge accesul la mecanisme avansate de securitate colectivă. Aceste constrângeri se reflectă direct în nivelul de dotare, în ritmul de modernizare și în capacitatea de susținere a operațiilor militare pe termen mediu și lung.

Prin reunirea cu România, aceste limitări ar fi depășite prin integrarea automată într-un sistem militar funcțional, consolidat și interoperabil, cu următoarele efecte directe:

1. Acces la tehnică modernă – Militarii ar beneficia de echipamente și sisteme de armament compatibile cu standardele secolului XXI: mijloace moderne de comunicații și comandă-control (C4ISR), sisteme de apărare antiaeriană, tehnică blindată modernizată, aviație militară funcțională și capabilități navale pe Dunăre și Marea Neagră. Spre deosebire de Armata Națională, care utilizează preponderent tehnică de origine sovietică, moral și fizic depășită, Armata României dispune de platforme moderne (F-16/F-35 în perspectivă, sisteme Patriot, HIMARS, Piranha V), aflate într-un proces continuu de modernizare.

2. Standardizare NATO – Reunirea ar asigura trecerea integrală la doctrine, proceduri operaționale și standarde NATO (STANAG), ceea ce ar însemna nu doar interoperabilitate tehnică, ci și o schimbare calitativă a modului de instruire, planificare și conducere a operațiilor. Militarii ar fi instruiți conform unor programe validate operațional, ar participa sistematic la exerciții multinaționale și ar beneficia de acces la centre de instruire moderne, inexistente în prezent în Republica Moldova.

3. Logistică funcțională și sustenabilă – Un avantaj major îl reprezintă integrarea într-un sistem logistic complet: lanțuri de aprovizionare sigure, mentenanță standardizată, rezerve strategice și capacitate reală de mobilizare. În prezent, Armata Națională are capacități logistice limitate, dependente de importuri punctuale și de sprijin extern. Armata României, în schimb, dispune de infrastructură logistică, baze militare moderne, poligoane, spitale militare și o industrie de apărare capabilă să asigure mentenanța și producția unor categorii de tehnică militară.

 Exemplu comparativ relevant: diferența dintre dotarea Armatei Naționale a Republicii Moldova și cea a României este una sistemică, nu marginală. În timp ce RM nu dispune de aviație de luptă, sisteme moderne de apărare antiaeriană sau capabilități de descurajare credibile, România este stat membru NATO, cu un buget de apărare de peste 2% din PIB, capabilități multi-domeniu (terestru, aerian, naval, cibernetic) și garanții de securitate colectivă. Pentru militarul moldovean, această diferență se traduce direct în nivelul de protecție personală, eficiență operațională și siguranță în îndeplinirea misiunilor.

În concluzie, din perspectiva strict militar-profesională, reunirea nu reprezintă o pierdere de suveranitate operațională, ci un salt calitativ major în dotare, instruire și condiții de serviciu, reducând riscul ca militarii să fie trimiși în misiuni cu echipamente insuficiente și fără sprijin logistic adecvat.

 

7. Militarul ca prim expus riscului

 

Conflictul transnistrean nu este un dosar „înghețat”, ci un focar de securitate activ, menținut deliberat într-o stare de instabilitate controlată, cu potențial real de escaladare militară. Într-un asemenea scenariu, militarul Armatei Naționale a Republicii Moldova ar fi prima și principala categorie profesională expusă riscului direct, atât din punct de vedere operațional, cât și juridic.

 Realitatea strategică actuală este următoarea:

1.   Militarii Republicii Moldova ar fi primii implicați în confruntare Orice incident major pe Nistru sau decizie politică de restabilire a controlului constituțional ar conduce inevitabil la angajarea Armatei Naționale. Militarii ar fi trimiși într-un teatru de operații cu specific hibrid, într-un spațiu fortificat de peste trei decenii, cu depozite de muniții, infrastructură militară moștenită din perioada sovietică și prezență paramilitară instruită. Riscul de pierderi umane ar fi ridicat, iar responsabilitatea ar cădea exclusiv asupra militarilor, nu asupra decidenților politici.

2.  Lipsa sprijinului aliat garantat Republica Moldova, în actualul său statut constituțional de neutralitate, nu beneficiază de garanții colective de securitate. În cazul unui conflict armat, nu există obligații juridice ferme din partea unor aliați militari care să asigure sprijin imediat, fie sub formă de trupe, fie sub formă de apărare aeriană, informații sau logistică strategică. Militarul moldovean ar lupta, practic, izolat, într-un conflict asimetric, cu un adversar susținut direct sau indirect de Federația Rusă.

3.  Șanse minime de succes militar în actualul cadru Raportul de forțe, dotarea tehnică, capacitatea de mobilizare, apărarea antiaeriană și profunzimea strategică sunt net defavorabile Republicii Moldova. Chiar și în ipoteza unei mobilizări totale, succesul militar ar fi improbabil, iar costurile – disproporționate. Pentru militar, aceasta înseamnă asumarea unui risc maxim într-o misiune cu obiective politice neacoperite de mijloace militare adecvate.

           

 Reunirea cu România schimbă fundamental cadrul juridic și strategic

Reunirea ar elimina statutul de vulnerabilitate strategică al Republicii Moldova, integrând automat teritoriul în sistemul de securitate euroatlantic, prin apartenența României la NATO și UE.

Pentru militar, aceasta ar însemna:

– existența unor garanții reale de securitate colectivă;

 – descurajarea militară credibilă a oricărei tentative de escaladare în Transnistria;

– trecerea de la rolul de „prim sacrificabil” la cel de profesionist protejat de un cadru aliat solid;

– reducerea semnificativă a riscului unui conflict armat deschis.

 

În concluzie, din perspectivă strict militar-profesională, menținerea statu-quo-ului înseamnă expunerea directă și neprotejată a militarilor Armatei Naționale, în timp ce reunirea reprezintă o soluție structurală de securitate, care diminuează drastic riscul de război și pierderi umane.

 

8. Statut social și respect instituțional

 

În prezent, militarul Armatei Naționale a Republicii Moldova își exercită misiunea într-un cadru caracterizat de subfinanțare cronică, dotare insuficientă și un grad ridicat de suprasolicitare profesională. Discrepanța dintre responsabilitățile asumate – inclusiv apărarea suveranității, participarea la misiuni de securitate și gestionarea situațiilor de criză – și recunoașterea instituțională efectivă se reflectă atât în nivelul modest al remunerației, cât și în statutul social fragil al militarului în raport cu alte categorii de funcționari publici cu risc profesional comparabil.

În condițiile reunificării, statutul profesional al militarului ar fi încadrat într-un sistem normativ consolidat, previzibil și stabil, bazat pe standarde europene și NATO. Aceasta ar însemna o definire clară a drepturilor și obligațiilor, a parcursului de carieră, a criteriilor de promovare și a mecanismelor de evaluare profesională, eliminând arbitrariul și vulnerabilitatea instituțională.

Respectul social ar fi consolidat nu prin retorică simbolică, ci prin politici publice funcționale: salarizare corelată cu riscurile profesiei, asigurări sociale și medicale adecvate, sprijin real pentru familiile militarilor și recunoaștere publică a rolului lor în arhitectura de securitate națională. Militarul ar deveni, în mod firesc, o figură de autoritate legitimă și respectată în societate, nu doar un executant disciplinat al ordinelor.

Protecția juridică ar căpăta un caracter real și efectiv. Militarul ar beneficia de garanții legale clare în exercitarea atribuțiilor de serviciu, de mecanisme funcționale de apărare a drepturilor sale în raport cu instituția și de protecție împotriva abuzurilor administrative sau politice. În acest cadru, demnitatea profesională a militarului nu ar mai fi una declarativă, ci consacrată prin lege, practică instituțională și respect social autentic.

 

9. Militarii apără continuitatea istorică

 

Armata nu este doar o structură tehnică de forță, ci o instituție de continuitate istorică. Prin jurământ, tradiții, simboluri și misiune, militarul apără nu doar un teritoriu delimitat administrativ, ci existența neîntreruptă a națiunii în timp. În acest sens, Armata este garantul existenței naționale ca realitate istorică, juridică și civilizațională.

Din această perspectivă, reunirea Republicii Moldova cu România capătă pentru militari o dimensiune morală și istorică distinctă, care se reflectă în trei direcții fundamentale:

1. Corectează o ruptură istorică Ruptura din 1940 nu a fost rezultatul unui act de voință națională, ci consecința directă a unui ultimatum și a unei ocupații străine. Această discontinuitate a generat o situație anormală din punct de vedere istoric, în care armata a fost nevoită să apere un stat născut dintr-o traumă geopolitică. Reunirea nu creează o realitate nouă, ci restabilește ordinea istorică firească, oferind militarilor sentimentul legitim că apără o continuitate statală coerentă, nu efectele unei impuneri externe.

2. Elimină ambiguitatea identitară Ambiguitatea identitară afectează direct coeziunea instituțiilor de forță. Un militar trebuie să știe clar ce istorie apără, ce simboluri reprezintă și ce comunitate națională servește. Reunirea clarifică fără echivoc apartenența istorică, culturală și lingvistică, eliminând confuziile doctrinare și tensiunile simbolice care, în timp, slăbesc spiritul de corp și motivația profesională. O armată cu identitate clară este o armată mai disciplinată, mai solidară și mai predictibilă în acțiune.

3. Clarifică misiunea de apărare În prezent, misiunea Armatei Naționale este marcată de constrângeri strategice și juridice: neutralitate constituțională, lipsa garanțiilor de securitate și un mediu regional instabil. Reunirea transferă misiunea militarului într-un cadru strategic clar definit, integrat într-un sistem de apărare colectivă și într-o doctrină militară coerentă. Militarul nu mai apără un stat vulnerabil și ambiguu din punct de vedere geopolitic, ci contribuie la apărarea unui spațiu național consolidat, cu responsabilități și garanții explicite.

În concluzie, pentru militari, reunirea nu este un gest simbolic sau emoțional, ci un act de reparație istorică, de clarificare identitară și de stabilizare a misiunii profesionale. Ea oferă Armatei un sens istoric complet și o continuitate morală care consolidează rolul său fundamental: apărarea existenței naționale în forma sa legitimă și durabilă.

Concluzie

Reunirea – opțiune de securitate, nu ideologie Pentru militarii Armatei Naționale, reunirea Republicii Moldova cu România trebuie evaluată ca:

– soluție de securitate colectivă, oferind acces la structuri de apărare consolidate, interoperabile și testate, cu standarde NATO;

– garanție de protecție personală și profesională, prin sprijinul unor forțe armate mai puternice, logistică modernizată și sisteme de instruire avansate;

– ieșire din zona gri strategică, reducând vulnerabilitatea la presiuni externe sau riscuri de destabilizare; – integrare într-un sistem militar funcțional, care asigură claritate în planificarea operațiunilor, interoperabilitate și respectarea drepturilor și obligațiilor militare.

În plus, reunirea ar putea aduce avantaje concrete pentru cariera militarilor: standardizare a instruirii și dotării, acces la programe de schimb internațional, creșterea perspectivelor de avansare profesională și consolidarea statutului Armatei Naționale într-un context regional sigur. Aceasta nu înseamnă pierderea onoarei militare sau a jurământului depus, ci plasarea valorilor și datoriilor militare într-un cadru în care ele pot fi respectate, susținute și apărate efectiv, reducând în același timp riscurile la care sunt expuși militarii în prezent.

 Autor: Iurii Moisei ©