Sfârșitul lumii în lumina Evangheliilor: o ipoteză de cercetare

Discursul escatologic al lui Isus, consemnat în Evangheliile după Matei și Marcu, este unul dintre cele mai analizate texte din literatura religioasă universală. În mod tradițional, atenția cercetătorilor s-a concentrat asupra afirmației categorice: „Iar despre ziua și ceasul acela nimeni nu știe... ci numai Tatăl.” Această declarație exclude posibilitatea determinării exacte a momentului sfârșitului.

Totuși, din perspectiva cliodinamicii deterministe, poate fi formulată o întrebare legitimă: dacă data exactă rămâne necunoscută, este posibil ca textul să păstreze anumite constrângeri sau caracteristici generale ale evenimentului?

În ambele Evanghelii apare îndemnul:

„Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna...” (Marcu 13:18)

iar în Matei se adaugă:

„...nici sâmbăta.” (Matei 24:20)

Interpretarea clasică explică aceste cuvinte prin dificultățile practice pe care le-ar întâmpina refugiații: frigul, drumurile greu practicabile și restricțiile religioase specifice sabatului. Această explicație este solidă și bine întemeiată.

Totuși, poate fi formulată și o ipoteză alternativă?

Dacă Isus îi îndeamnă pe ucenici să se roage ca fuga să nu coincidă cu anumite condiții, înseamnă că asemenea condiții reprezintă scenarii reale în care evenimentul s-ar putea produce. Textul nu afirmă că sfârșitul va avea loc iarna sau într-o zi de sâmbătă, însă nici nu exclude această posibilitate.

În aceeași expunere, Isus afirmă că perioada marii strâmtorări va fi limitată:

„Și dacă n-ar fi fost scurtate acele zile, nimeni n-ar scăpa; dar, pentru cei aleși, acele zile vor fi scurtate.”

Aceasta sugerează că perioada critică nu va avea o durată nelimitată. Totuși, Evangheliile nu precizează dacă este vorba despre zile, luni sau ani.

Din perspectiva cliodinamicii deterministe, istoria poate fi privită ca un sistem în care anumite evenimente sunt constrânse de factori structurali, fără ca momentul exact să fie predictibil. Astfel, afirmația că numai Tatăl cunoaște ziua și ceasul nu exclude existența unor limite sau condiții generale ale desfășurării evenimentelor.

În acest sens, poate fi formulată următoarea ipoteză:

- momentul exact al sfârșitului nu poate fi cunoscut de oameni;

- perioada marii strâmtorări va avea o durată limitată;

- referirea la iarnă și la sabat(sâmbătă) poate constitui o condiție posibilă a desfășurării evenimentelor, fără a reprezenta o predicție sigură.

Această ipoteză nu trebuie confundată cu o profeție și nici cu o demonstrație teologică. Ea reprezintă un exercițiu de interpretare în cadrul cliodinamicii deterministe, disciplină care urmărește identificarea regularităților și constrângerilor din evoluția proceselor istorice.

Prin urmare, concluzia cea mai prudentă este că Evangheliile nu permit stabilirea anului, datei, anotimpului sau zilei săptămânii în care va avea loc sfârșitul lumii. În schimb, ele permit formularea unor ipoteze privind condițiile generale în care se vor desfășura evenimentele finale, ipoteze care rămân deschise verificării și dezbaterii academice.

 Autor: Iurii Moisei ©